Je ne suis qu'une fille du port...

Ce a urmat in anii de dupa aceea, nu-mi mai amintesc prea bine. Stiu ca am continuat sa mergem in Paralia pana in 2004, an in care s-au desfasurat Jocurile Olimpice la Atena. Tata a insistat sa nu mai mergem ca sa evitam aglomeratia.


Pana atunci insa am petrecut niste vacante frumoase pe malul marii Egee. Imi amintesc acum, dupa aproape 10 ani, de tenul ars de soare al grecilor, de rapiditatea cu care aruncau ingredientele pentru gyros pe o pita mare tinuta intr-o mana, de mirosurile amestecate de peste, paste, gyros, pepene rosu si alte fructe de vara, de luxul din vitrinele cu bijuterii si blanuri, de strazile pe care le bantuiam in noptile toride, de hotelurile pe care le-am schimbat, de nisipul fin si apa curata a marii, de atingerea trotuarului sub talpile mele goale, de rochiile vaporoase ridicate de briza puternica a marii, de rasetele stridente de pe strazi, de miile de culori care se revarsau din vitrine, din camerele de hotel, din largul marii...

Imi amintesc cu drag chiar si de vacanta in care a plouat zilnic si ne-am ascuns cu totii sub cearsafuri in camera de hotel ca sa nu privim cerul innourat si marea involburata, de vacanta in care camera rezervata de noi a fost data altcuiva si am fost nevoiti sa dormim o noapte intr-o vila aflata inca in constructie si de ziua in care am fost muscata de un "jelly-fish", un nume necunoscut si absurd pe atunci pentru mine.


Acum, dupa ani si ani, rememorand toate aceste scene si experiente, imi dau seama ca mi-e dor de Grecia. Prin 2003 mi-am promis ca atunci cand voi fi mare voi ajunge sa lucrez si sa locuiesc in Grecia, Atena sau orice alt oras. Au ramas numai promisiuni de copil, dar un singur lucru a ramas neschimbat: inca imi doresc sa traiesc in zona mediteraneana, exista ceva ce tine de ea care ma fascineaza si simt nevoia, an de an, sa merg din nou acolo desi stiu ca mai exista mii de alte locuri complet diferite care abia asteapta sa fie descoperite. Ma intorc mereu la Mediterana si-mi pare ca n-am sa ma satur cu adevarat vreodata de a-i admira frumusetile, de a-mi umple narile cu mirosurile puternice ale florilor exotice si ale mancarurilor delicioase, de a ma bucura de clima minunata, de a simti in palma tremurul continuu al valurilor.

Aici inchei capitolul dedicat Greciei. Urmatoarea destinatie, tot mediteraneana, a fost Italia. Patientez, je vais vous raconter...

Anul urmator am pornit-o pe acelasi drum, insa nu si in aceeasi formatie. Am mers numai eu si parintii mei si asa a ramas traditia: in fiecare an calatorim impreuna. Pot spune ca este singura perioada a anului in care petrecem o saptamana intrega impreuna.

De data aceasta, am mers in Paralia, Katerini. Un loc la fel de insorit si de calduros ca si Neo Marmaras, insa cu peisaje mai putin interesante. Daca in anul precedent admiram zilnic coastele inverzite care margineau intinderea albastra de apa precum niste palme care inconjoara strans o cana de ceai, de data asta era numai albastrul infinit, care se unea cu cerul la linia orizontului. Nisipul este la fel de fin, apa la fel de transparenta si linistita, insa orasul este ceva mai galagios decat mica statiune din Halkidiki.

Imi amintesc bulevardul lung pe care il strabateam in fiecare seara de la un capat la altul aruncandu-ne privirea asupra meniurilor bogate din fata restaurantelor, blanurilor luxoase din vitrine si bijuteriilor cu model grecesc. Mama isi dorea o blana, eu o pereche de cercei. (Am primit una un an sau doi mai tarziu, nu-mi pot aminti clar.) Am descoperit, inca de la prima sedere aici, un restaurant italienesc cu mancaruri delicioase. Se numea Pizza Roma si avea o varietate foarte mare de paste, pizza si alte mancaruri bogat aromate. Am mers acolo in fiecare seara, astfel incat chelnerul care ne servea n-a avut incotro si a trebuit sa ne rasplateasca loialitatea. Am primit un suc gratuit intr-una din seri si o papusica de plastic, hidoasa, intr-o alta seara. La varsta de 11 ani nu mai aveam nevoie de papusi, spuneam eu.

Erau foarte multi romani acolo, iar in anii care au urmat am vazut din ce in ce mai multi. A devenit statiunea greceasca preferata a poporului nostru pentru ca era ieftina, frumoasa si cu o atmofera absolut incantatoare. Oamenii erau prietenosi, gyros-ul cu de toate, bine facut si gustos, flora mediteraneana, diversificata, indragita de locuitorii zonei centrale a continentului. Toata lumea si-a facut cel putin o data poza cu palmierii, cliseu necesar data fiind lipsa acestor arbori din cadrul vegetatiei noastre.

In cadrul sejurului nostru am intreprins o calatorie pana la Atena. Era o excursie organizata de catre o agentie de turism, asa ca am fost obligati sa ne urcam intr-un autobuz alaturi de greci, polonezi si alti romani si sa petrecem o zi intreaga intepeniti in scaunele putin comfortabile. Si pentru ca totul sa fie cu adevarat o aventura, seara s-a intamplat sa simtim cum autobuzul ia un viraj brusc, cu o viteza foarte mare. Toata lumea s-a impacientat si a inceput sa se intrebe ce s-a intamplat. Am aflat in cele din urma ca soferul atipise la volan si tocmai evitase un accident (haha :| )

Orasul insa a meritat tot efortul. Atena e frumoasa, exact frumusetea aratata pe cartile postale si imaginile populare peste care ne aruncam ochii in treacat. Am vizitat Acropole, am experimentat agitatia si imbulzeala traditionala de acolo, am vizitat portul Pireus si ne-am clatit ochii cu albul imaculat al vaselor ancorate. Am fost si la Termopile, am vazut monumentul lui Leonidas, la locul unde a avut loc faimoasa batalie.

Ne-am intors acasa cu un bagaj cultural mai bogat, cu imagini exotice de neuitat, cu un bronz de durata si cu amintiri placute de vara. Ne-am promis ca ne vom intoarce...

In vara lui 1999, m-am urcat impreuna cu parintii mei intr-un Cielo alb si am inceput prima lunga calatorie. In fata noastra rula masina veche a unei colege de serviciu de-a tatalui meu si a fratelui ei. Destinatia? Grecia.

Sincer, nu-mi mai amintesc prea multe lucruri concrete. Stiu ca am fost socata de caldura torida a verii, de zapuseala si de aerul irespirabil, de flora complet straina mie pana atunci: leandru, rozmarin, palmieri, si, bineinteles, de culoarea socant de albastra a marii, de curatenia si claritatea acesteia, de finetea nisipului si de mirosurile puternice de carne rumenita pe gratar. In Grecia am descoperit cu adevarat placerea de a sta la plaja, de a ma balaci la nesfarsit in apa fiebinte a marii, de a savura o salata greceasca si de a ma plimba pe strazi pietruite la miezul noptii.

Hotelul la care am stat se numea Sun Set Hotel si avea plaja privata si piscina. Ne aflam in Halkidiki, in Neos Marmaras, pentru a fi mai concisa. Gardul hotelului era decorat cu o planta cataratoare care avea niste flori ciclam superbe si avea stalpi albi, acel alb pur pe care il au numai casele tipic grecesti. N-am mai intalnit un astfel de alb in Europa.

Nu faceam nimic altceva in afara de a manca pana nu mai puteam, a lenevi la soare, a ne balaci in apa si a ne plimba prin statiune prin soarele nemilos al amiezii. Cand inotam (cu aripioare sau colac, pentru ca pe vremea aceea nu stiam sa inot), privelistea care mi se arata era magnifica: o intindere infinita de albastru, inconjurat in semicerc de coaste verzi, pline de fel si fel de arbusti mediteraneeni.

Imi amintesc, din poze, bineinteles, si de portul statiunii, un locsor, ca un cuib, plin de vase albe, acelasi alb frapant ca al caselor. De asemenea, imi amintesc de taverna Pegasus unde am mancat pe saturate in fiecare seara si unde am gustat intaia si ultima oara caracatita, de magazinasul ascuns pe o straduta laturalnica de unde mi-am cumparat cateva rochite colorate pe care le mai pastrez si acum, de sunetul repetitiv al acelei melodii arhicunoscute care se revarsa din toate localurile grecesti, Zorba's Dance, si de dansul usor si ritmat care se impunea pe acest sunet.

Intr-una din zile am vizitat Meteora. Nu m-a impresionat niciodata locul, ce-i drept, insa m-am obisnuit cu el fiindca pe urma l-am vizitat de mai multe ori. Imi amintesc cum mama si colega tatalui meu au trebuit sa-si puna niste saluri nostime pentru a putea vizita, iar tatal meu si fratele colegei au imbracat niste pantaloni care semanau cu cei purtati de puscariasi. Ma amuz nespus si acum, uitandu-ma din nou peste pozele prafuite.


Sejurul cred ca a durat o saptamana sau cam asa ceva dar stiu ca mi-a placut la nebunie. De fapt, mi-a placut atat de mult incat am revenit pe urma nici mai mult nici mai putin decat de...4 ori! Dar asta este o poveste pe care o s-o spun alta data.

Cine este "la fille du port"? 

Numele este luat dintr-o faimoasa melodie a lui Edith Piaf, "Milord". Ma numesc Mia, sunt momentan studenta la marketing, pasionata de fotografie, dans si calatorii.


Ca fapt divers, daca ar fi sa aleg un loc din toata aceasta lume in care mi-as dori sa locuiesc, acesta ar fi cu siguranta Cote d'Azur, Franta.


Ce-i cu acest blog?
Ideea mi-a venit in aceasta vara. Calatoresc in fiecare an de cand aveam 10 ani si se pare ca setea mea de nou este infinita. Asa ca beau pe nerasuflate cate o cana cat de des am ocazia. Nu sunt scriitoare, asa ca nu am pretentii de artistic si v-as sfatui si pe voi sa nu aveti. Vreau doar sa impartasesc niste ganduri, amintiri, impresii despre locurile pe care le-am vizitat.


Pentru ca in ultimii 10 ani am vazut mii de locuri unice, memoria mea umila n-a putut retine fiecare detaliu, asa ca voi schita doar aventurile din primii ani, adaugand promisiunea ca voi detalia pe masura ce ma apropii de prezent. De asemenea, voi scrie si despre calatoriile pe care le voi intreprinde in viitor.