Je ne suis qu'une fille du port...

Anul urmator am pornit-o pe acelasi drum, insa nu si in aceeasi formatie. Am mers numai eu si parintii mei si asa a ramas traditia: in fiecare an calatorim impreuna. Pot spune ca este singura perioada a anului in care petrecem o saptamana intrega impreuna.

De data aceasta, am mers in Paralia, Katerini. Un loc la fel de insorit si de calduros ca si Neo Marmaras, insa cu peisaje mai putin interesante. Daca in anul precedent admiram zilnic coastele inverzite care margineau intinderea albastra de apa precum niste palme care inconjoara strans o cana de ceai, de data asta era numai albastrul infinit, care se unea cu cerul la linia orizontului. Nisipul este la fel de fin, apa la fel de transparenta si linistita, insa orasul este ceva mai galagios decat mica statiune din Halkidiki.

Imi amintesc bulevardul lung pe care il strabateam in fiecare seara de la un capat la altul aruncandu-ne privirea asupra meniurilor bogate din fata restaurantelor, blanurilor luxoase din vitrine si bijuteriilor cu model grecesc. Mama isi dorea o blana, eu o pereche de cercei. (Am primit una un an sau doi mai tarziu, nu-mi pot aminti clar.) Am descoperit, inca de la prima sedere aici, un restaurant italienesc cu mancaruri delicioase. Se numea Pizza Roma si avea o varietate foarte mare de paste, pizza si alte mancaruri bogat aromate. Am mers acolo in fiecare seara, astfel incat chelnerul care ne servea n-a avut incotro si a trebuit sa ne rasplateasca loialitatea. Am primit un suc gratuit intr-una din seri si o papusica de plastic, hidoasa, intr-o alta seara. La varsta de 11 ani nu mai aveam nevoie de papusi, spuneam eu.

Erau foarte multi romani acolo, iar in anii care au urmat am vazut din ce in ce mai multi. A devenit statiunea greceasca preferata a poporului nostru pentru ca era ieftina, frumoasa si cu o atmofera absolut incantatoare. Oamenii erau prietenosi, gyros-ul cu de toate, bine facut si gustos, flora mediteraneana, diversificata, indragita de locuitorii zonei centrale a continentului. Toata lumea si-a facut cel putin o data poza cu palmierii, cliseu necesar data fiind lipsa acestor arbori din cadrul vegetatiei noastre.

In cadrul sejurului nostru am intreprins o calatorie pana la Atena. Era o excursie organizata de catre o agentie de turism, asa ca am fost obligati sa ne urcam intr-un autobuz alaturi de greci, polonezi si alti romani si sa petrecem o zi intreaga intepeniti in scaunele putin comfortabile. Si pentru ca totul sa fie cu adevarat o aventura, seara s-a intamplat sa simtim cum autobuzul ia un viraj brusc, cu o viteza foarte mare. Toata lumea s-a impacientat si a inceput sa se intrebe ce s-a intamplat. Am aflat in cele din urma ca soferul atipise la volan si tocmai evitase un accident (haha :| )

Orasul insa a meritat tot efortul. Atena e frumoasa, exact frumusetea aratata pe cartile postale si imaginile populare peste care ne aruncam ochii in treacat. Am vizitat Acropole, am experimentat agitatia si imbulzeala traditionala de acolo, am vizitat portul Pireus si ne-am clatit ochii cu albul imaculat al vaselor ancorate. Am fost si la Termopile, am vazut monumentul lui Leonidas, la locul unde a avut loc faimoasa batalie.

Ne-am intors acasa cu un bagaj cultural mai bogat, cu imagini exotice de neuitat, cu un bronz de durata si cu amintiri placute de vara. Ne-am promis ca ne vom intoarce...

In vara lui 1999, m-am urcat impreuna cu parintii mei intr-un Cielo alb si am inceput prima lunga calatorie. In fata noastra rula masina veche a unei colege de serviciu de-a tatalui meu si a fratelui ei. Destinatia? Grecia.

Sincer, nu-mi mai amintesc prea multe lucruri concrete. Stiu ca am fost socata de caldura torida a verii, de zapuseala si de aerul irespirabil, de flora complet straina mie pana atunci: leandru, rozmarin, palmieri, si, bineinteles, de culoarea socant de albastra a marii, de curatenia si claritatea acesteia, de finetea nisipului si de mirosurile puternice de carne rumenita pe gratar. In Grecia am descoperit cu adevarat placerea de a sta la plaja, de a ma balaci la nesfarsit in apa fiebinte a marii, de a savura o salata greceasca si de a ma plimba pe strazi pietruite la miezul noptii.

Hotelul la care am stat se numea Sun Set Hotel si avea plaja privata si piscina. Ne aflam in Halkidiki, in Neos Marmaras, pentru a fi mai concisa. Gardul hotelului era decorat cu o planta cataratoare care avea niste flori ciclam superbe si avea stalpi albi, acel alb pur pe care il au numai casele tipic grecesti. N-am mai intalnit un astfel de alb in Europa.

Nu faceam nimic altceva in afara de a manca pana nu mai puteam, a lenevi la soare, a ne balaci in apa si a ne plimba prin statiune prin soarele nemilos al amiezii. Cand inotam (cu aripioare sau colac, pentru ca pe vremea aceea nu stiam sa inot), privelistea care mi se arata era magnifica: o intindere infinita de albastru, inconjurat in semicerc de coaste verzi, pline de fel si fel de arbusti mediteraneeni.

Imi amintesc, din poze, bineinteles, si de portul statiunii, un locsor, ca un cuib, plin de vase albe, acelasi alb frapant ca al caselor. De asemenea, imi amintesc de taverna Pegasus unde am mancat pe saturate in fiecare seara si unde am gustat intaia si ultima oara caracatita, de magazinasul ascuns pe o straduta laturalnica de unde mi-am cumparat cateva rochite colorate pe care le mai pastrez si acum, de sunetul repetitiv al acelei melodii arhicunoscute care se revarsa din toate localurile grecesti, Zorba's Dance, si de dansul usor si ritmat care se impunea pe acest sunet.

Intr-una din zile am vizitat Meteora. Nu m-a impresionat niciodata locul, ce-i drept, insa m-am obisnuit cu el fiindca pe urma l-am vizitat de mai multe ori. Imi amintesc cum mama si colega tatalui meu au trebuit sa-si puna niste saluri nostime pentru a putea vizita, iar tatal meu si fratele colegei au imbracat niste pantaloni care semanau cu cei purtati de puscariasi. Ma amuz nespus si acum, uitandu-ma din nou peste pozele prafuite.


Sejurul cred ca a durat o saptamana sau cam asa ceva dar stiu ca mi-a placut la nebunie. De fapt, mi-a placut atat de mult incat am revenit pe urma nici mai mult nici mai putin decat de...4 ori! Dar asta este o poveste pe care o s-o spun alta data.